Prima mie de cuvinte catre tine, fiinta

Si s-a dus. Val-vartej. La fel ca furtuna din seara in care l-am petrecut cu “pe curand” si “deja mi-e dor”. Furtuna a venit. El a plecat. In urma lui, o camera care mai miroase a noi.

Pe balcon, o scrumiera indesata cu cenusa, ingroapa doua tigari nefumate pana la capat. O iau pe prima si o topesc in nestire. Sorbesc din a doua. Incet, tacut, amar, rece, tremurat, apasat. O las neterminata. Langa scrumul celei dintai, scheletul celei de pe urma. Asa vor ramane.

Incep sa sap printre lucrurile pe care le-a lasat imprastiate in garsoniera-colivie mult prea mare pentru cele doua tigari pe care le adaposteste.  Camase, parfumuri, tricouri, ciorapi, medicamente, sacouri, pantofi, agenda, geanta, carte. Ca un lup, si-a marcat teritoriul cu tot ce incape intr-o valiza. Va sa spuna ca o sa revina.

Daca le adun, o sa am prea putin spatiu intre acesti patru pereti monocromi. Hotarasc sa le las insirate care pe unde. Imi place cand in casa e curat, larg si luminos!

Image

Jinduind la scheletul recalcitrant al tigarii supravietuitoare, ma gandesc cate valize poate sa mai aiba. De (a)dus. Dus-intors, dus-intors, dus-intors … Ritm obsesiv de plimbat intre doua porturi. Fiecare si-l are pe al sau. Despartiri, gari, sarutari. Dor-dor-dor, imbratisari. Asteptari. Noduri in gat, mahniri in pamant. Revederi. Despartiri, gari, sarutari.

“ – Spune-mi,                                                                                                                                Ce simti                                                                                                                                  Cand plec?

– Ah, simt ca smulgi cu talpile tale                                                                             Globul,                                                                                                                                         Si eu ma fac mica-mica,                                                                                                           Cat bobul,                                                                                                                                         Si lunec in hau                                                                                                                   Singurica …

  Nu pleca,                                                                                                                                   Mi-e frica!” (Grigore Vieru)

E vremea inventarului in colivia mea. Ma apuc sa imi disec iubirea. Dincolo de hau, singuratate si teama, e totusi multa lumina ascutita, sonora. Incep sa o vad, sa o miros, sa o mestec, sa o cant, sa o palpez, sa o alaptez. Este gustoasa, rotunda, infinita.

Vom obosi in zeci de calatorii nocturne unul spre altul. Ne vom ineca in sute de apeluri telefonice. Ne asteapta milioane de litere tastate frenetic in mii de mesaje. Acesta a fost prima mie de cuvinte catre tine, fiinta. Acum e timpul sa imi fac bagajul si sa pornesc la drum.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s