Foaia alba

Foaie alba deschisa in fata mea. As face bine sa scriu ceva. Gandurile stau cuibarite la cald si imi macina radacinile negre de par.

Apar alternative, activitati practice care trag de mine de fiecare data cand foaia sta cuminte si lata. As putea sa imi calc camasile pentru saptamana care vine, sau sa spal vasele murdare din chiuveta. Sa fac o baie si sa imi modelez sprancele imprastiate violent la dreapta si la stanga ca buruianul din gradina parasita a mamucai. La urma urmei, sa fac niste abdomene, in zelul catre perfectiunea efemera, dar atat de ravnita.

picture8

Multe “as”-uri si “sa”-uri. La fel de multe “of”-uri. Degetele aleg sa cada in afara tastaturii, de-a lungul corpului inert. Acolo e mult mai sigur. Tacut si sigur. Si nu se sangereaza in hiaturi, diftongi si triftongi. Nu se taie cu negru pe alb. Nu se scormoneste in tample ca in cenusa rugului de august, in cautarea miezului copt. De-a lungul corpului inert, degetele sunt cuminti, iar tamplele cresc, zvacnind in decibeli asurzitori.

Vorbe scumpe si tors lung

Dragul meu ratacit si dur, ca piatra de moara prin care apa nu a mai trecut demult. Scump ghem de om care se comprima la orice atingere, ca painea abia scoasa din cuptor din care vrei sa tai felii subtiri. Balon de sapun care se spage cand se rostogoleste pe spinarea unui fir de praf. E doar un fir. Subtire fir, om ratacit si dur. Iar tu vezi sageti si lame. Si iti scoti sulitele si te incretesti ca un arici care aburca un mar gasit in mijlocul unei povesti.

Te deschizi, tepos, ca un cutit militar. Si ascutisurile incep sa curga. Si tot ies lame la dreapta si la stanga, si tot dai pumni, din carapacea ta, in meduza de mine.

Declar ziua vorbelor scumpe deschisa. Nu vreau sa mai rostesc – doare, iar cuvintele ies greu, ca intr-a 3-a zi de anghina. Nu vreau sa vars margaritare pe obraji crapati – ustura. Nu vreau sa ma mai intreb ce, de ce, cum s-a ajuns din nou aici, dupa discutii interminabile cu 4 picioare in ligheanul cu apa rece, de izvor. Nu vreau sa caut raspuns la siruri ilogice de tipete inabusite, ridicari de umeri si ochi absenti de pisoi ratacit.

Ochi absenti de pisoi ratacit – revin la ei, pentru ca apa fierbinte de dus tarziu imi curge peste cele 10 degete, iar eu, in loc sa vad carne si puf de ciorapi adunat sub unghii, vad 10 ochi de pisoi ratacit care ma ridica, ma rastignesc pe fainata rece si rad sardonic de mine.

Sa vina ziua unu fara vorbe. Sa cada lin si crutator, ca prima zapada pe care toti au anticipat-o cu bucuria copilului care trage de sania din debara si grija adultului care aprinde focul in soba.

Suflu in ziua unu fara vorbe si ma incalzesc la gura ei. Trec prin ea ca pasarea cerului. Imi da seninul vazduhui si imi recapat ochii de pisica blanda. Si prrr-prrr si torc la gura zilei numarul 1, si vreau sa nu se mai termine. Pentru ca in ea imi recapat curajul, dorinta de a ma iubi, puterea de a trece pe langa pisoiul cu ochi rataciti, a-mi serpui coada in dreptul mustatilor ridicate prea nepasator – fara dorinta pisiceasca de a-i arata directia spre casa sau drumul cel mai scurt catre portul in care pestii izvorasc din barci subrede. Fara nicio intentie. Trec prin ziua 1 fara vorbe, fara poveri. Fara dureri resimtite in moalele capului si tarele sfarcurilor. Fara frica.

Te rog, nu imi vorbi pana nu gasesti cuvintele potrivite. Cele putine si blande – sa cada pe mine ca o ploaie ciobaneasca si sa ma incalzeasca in culori de curcubeu dublu.

Inelele

Inelele care m-au incercuit sunt doua. Nici unul de logodna, nici altul de casatorie. Prea largi cand mi-e frig, prea stramte cand mi-e cald. Mai niciodata ‘numa‘ bune‘. Termometru mai sigur decat ele nu exista!

Ambele de argint. Cand eram adolescenta, mamica incerca sa se tot impuna cu rafinamente din aur, si nu doar in materie de inele. Oricand treceam pe langa ‘Giuvaierul’ de la Botanica sau ‘Aureola’ din Centru, imi inocula, discret, importanta bijuteriilor din nobilul element. Cumva, cu timpul, a renuntat la idee. Nu stiu daca din cauza intetirii atacurilor asupra celor care aveau curajul sa il poarte, a vehementei mele sau a faptului ca a inteles ca niciodata nu voi fi o Doamna ‘ca la carte’. Se mai poate ca explicatia sa stea in tot mai rarele plimbari ale mele, cu ea la brat, prin Centre si Botanici. Sau, cine stie, sta ea cumine acum numai pentru ca asteapta momentul potrivit, cel in care va sari pe mine cu un lantisor si o cruciulita de aur.

Pana incep sa sclipesc in perle, diamante si alte nobleturi, continui sa ma invart in infinitul celor doua inele. Atat de diferite, atat de dragi mie.

De unul ma tin ca de-o naluca. Demult trebuia sa sfarseasca in urna de gunoi, aruncat intr-un camp de pelin, distrus cu ciocanul, inecat in mare, ingropat in pamant – orice i-ar fi sters umbra pe care o lasa asupra mea. In schimb, l-am cocotat pe degetul mijlociu al mainii stangi. Am alergat cu el la ‘doctor’ cand i s-a dezlipit pietricica azurie. L-am indragit si dupa transplantul grosolan pe care l-a suferit – ce daca piatra nu mai este de nicio culoare? Ce daca cel care mi-a subjugat inelarul demult e-n libertate?

774094_10201109992411032_1115266767_o

De altul ma agat ca de fusta mamei. L-am cocotat pe degetul mijlociu al mainii drepte si continui sa ii erodez rubinul copt in voie in misterele tacute ale pamantului. Il am de la ea. De fapt, de la sora-mea, care l-a imprumutat de la mama. Ba nu, de la nepoata-mea care ‘l-a luat un picut’ de la maica-sa. E plin si cald ca o rodie rascoapta, ca o paine dospita in voie. E o ‘buna dimineata’ si un ‘ce mai faci’ de la falangele-pereche.

In ultimele saptamani, imi privesc mai atent inelele … Ma sperie incapacitatea de a-mi incepe ziua fara ele. Au fost dimineti in care am iesit in lume uitandu-le. Marturisesc, m-am simtit dezgolita urat, apasata de o nuditate bruta si vinovata. Ma uit la ele si vreau sa cred ca vor lasa loc pentru altele. It is quite the time! 🙂

Pachete, colete, kotlete … Torbe, branzeturi, muraturi, caraturi … Dulceturi, fineturi!

Ca multi alti studenti care au plecat de acasa sa cucereasca culmi academice prin tari straine, am avut o relatie amoroasa intensa cu genericul pachet de la mama … Daca bursa stravezie de 50 dolari (parca) nu prea era in stare sa linisteasca chioraitul din stomac, subventia asta de nadejde iti calma si cele mai nearticulate pofte.

Asa cum, in timpul anului scolar, Maria Mea nu prea punea osul la munci generatoare de kapika, pe de o parte, si nici nu accepta bani de la parinti, pachetele erau un supliment foarte binevenit la mueslile nefierte servite cu iaurt “Napolact” si un pic de miere la mic dejun, pranz si cina. Asta la inceput de cale … pe urma au urmat 2 veri in SUA care m-au imbogatit in asa hal incat incat … va dati seama ca totul s-a schimbat intre noi.

Deci, relatia dintre mine si el a fost una destul de previzibila, permisa fie-mi lipsa de recunostinta. Nu m-am gandit vreodata ca de la luna de miere si stabilitatea incantatoare de care am avut parte, o sa ajung sa imi cersesc divortul …

Si totusi, s-a intamplat, ca multe altele care se intampla cu timpul, pe neasteptate. Curios cum lucrurile care m-au facut sa il venerez, au fost exact cele pentru care l-am renegat, intr-un final.

Ca o adevarata fosta partenera, i-as avea multe de reprosat. O sa fiu draguta si o sa ma rezum doar la 3 vicii; cele mai reprezentative, cred eu … si dureroase pana in coloana vertebrala:

• Mare si labartat, greu de manipulat; atat de greu incat putine au fost ocaziile in care m-am descurcat singura cu el
• Vulnerabil, foarte dependent, niciodata singur! Nu stiu cum facea ca mereu era insotit de pungulite mai micute ca volum, dar la fel de grele
• Eterogen, instabil, mofturos, necesitand ingrijiri speciale – la rece, la intuneric, pe foc cat mai repede, etc.

d3fc4085734c59bb9c370b4dfadfada1Pare idilic, si daca stai sa analizezi dintr-o parte, te-ai putea gandi ‘ce nu i-a convenit femeii asteia?!’, dar sincera sa fiu, la un moment dat, placerea de a ma bucura de el o saptamana-doua nu a mai fost in stare sa compenseze supliciul fizic si psihologic la care ma supunea.

Asa, incet-incet am cautat metode de a ma indeparta … Desigur, cea mai eficienta a fost mutatul din Romania in Irlanda, unde unui pachet nu ii mai sunt suficiente 12 ore ca sa ajunga (abia de se descurca in 100 de ore, sincera sa fiu). Nu zic ca asta a rezolvat 100% problema … Drept dovata, va marturisesc ca sunt la Dublin de 1 an si 3 luni, timp in care ne-am vazut deja de 4 ori.

Nu stiu de ce ultima interactiune tare m-a mai provocat sa imi analizez sentimentele delicate pe care le am fata de fenomenul pachetului, in incercarea de a trage o linie intre noi. Trecand de la lamentarile lirice la o descriere mai practica a situatiei, trebuie sa va spun ca am cam fost singura vreo 10 zile, jumatatea plecata. Si aveam de primit ‘un pachetel’, asa ca m-am dus eu, curajoasa si infocata, la magazinul ‘Moldova’ sa-l ‘ridic’. 15 minute distanta de mers pe jos, zic iau geanta pe roti, trantesc totul acolo, si da-i bataie, numai bine in loc de alergatul de seara … Hmmm, trantit totul acolo a mai mers cum a mai mers, dar iata datul bataii … 27 de kile, dragii mei, 27 de kile de chin si placere anticipata. Si cum trageam eu asa, cu borboanele de sudoare alunecandu-mi zelos pe frunte, cu ochelarii curgandu-mi de pe nas tot mai in jos, cu mainile amortite si picioarele impleticite, zic ‘gata Domnule, pana aici a mers ostasul!’ Zic nu mai fac nicio concesie, aici s-a terminat relatia noastra de love-hate. Nu se mai discuta!

IMAG0197Si hotarata, am deschis eu usa casei; dupa care fermoarul gentii. A urmat ruptul scotch-ului, a pungulitelor si a ziarelor … Pe urma nu prea mai tin minte. Stiu ca m-a invaluit un miros proaspat de dulceata din petale de trandafir. Se inghesuia la nasul meu impreuna cu izul acela irepetabil de branza sarata. Am mers zombata la dulap, am luat un cutit si o lingurita – tot de ce aveam nevoie ca sa incep combinarea pripita a unor alimente absolut incompatibile. Curios cum ochelarii s-au rearanjat frumos la locul lor cand mi-am aruncat capul pe spate, in extazul produs de minunile care imi curgeau pe gat cu nemiluita.

De la sine inteles ca la locul lor au ramas ochelarii mei si pe parcursul urmatoarelor zile. De la sine inteles ca tot timpul o sa existe ceva de peste mari si tari, care sa ii tina pe nas. Si inca mai de la sine inteles ca timpul trecut folosit pentru a descrie relatia mea cu pachetul este total inoportun. Ar fi onorabil sa recunosc, la urma urmei, ca am pierdut lupta si daca nu ne recasatorim, o sa traim in concubinaj inca mult si bine.

The bitter the better sau cum un pic de amaraciune nu strica

Relatia mea cu cafeaua nu-i una deloc noua – am impresia ca am baut-o dintotdeauna. Cu laptele mamei sigur nu am primit-o, dar totusi are inceputuri vechi cat haul si paraul. Apropo de parauri, parca vad cum curge agitat unul cu toata cafeaua care a trecut prin mine. Si inca unul cu cea care e in mine acum. Ei, si deja al treilea cu cafeluta care tot prin mine va sfarsi. Ma leaga de licoarea asta dupa care tanjesc mai mereu multe amintiri de dimineti chinuitoare si nopti nedormit. Anume ea a intermediat taclale, lecturi, procese de studiu, calatorii, rapoarte, certuri si impacari, descoperiri, pierderi, amintiri si contemplari.

Daca ar fi sa fac o cronologie a relatiei noastre agitate, as pozitiona inceputurile legaturii bolnavicioase dintre noi doua prin clasa a 7-a. Atunci, teoretic, autoritatea mamicai imi interzicea accesul la ea; nu ca am fi avut prea multa cafea in casa (din contra, ceaiurile au dominat si continua sa domine rafturile din dulapurile de bucatarie ale casei parintesti, spre marea mea insatisfactie). De maniera foarte practica, treceam de orice autoritate si imi incepeam ziua cu nesuletsuri (care acum mi se par inadmisibile si nedemne de inaltul titlu de “cafea”).

10247211_10205771659229789_4406615575486101404_nTin minte cum prin clasa a 9-a aveam o vesta verde cu buzunarele largi cat lopetile. Tare imi mai era draga! Acest fapt nu se datora moliciunii si caldurii ei, ci posibilitatii de a stoca in adancurile-i, cu mare nerusinare, boabe de cafea. Imi placea sa le sparg, cate doua-trei, si sa le scot toata vlaga! Erau uscate si aspre. Totusi, printre dintii mei, deveneau mai suculente decat boabele de struguri sau samburii de rodii.

Alea da vremuri! Au venit altele mai complicate … Acum nu ma mai multumesc cu rosul boabelor. Nu am ajuns la performanta marelui David Lynch, care da peste cap cate 20 de cesti pe zi, dar totusi ma descurc de minune cu 5 cafelute intr-o rutina cotidiana. Mari, mici, cu lapte sau fara, decofeinate sau nu, la pachet, pe terase jerpelite sau la mese cochete, nu conteaza! Importanta este o singura chestie – fara zahar! Apreciez la cafea brutalitatea gustului care te spala de orice himere mieroase.

Asa cum studiile despre cafea nu cad de acord asupra efectelor ei nete (ba din contra, se contrazic cu regularitate), nu sunt sigura daca o sa trebuiasca sa ii multumesc, la un moment dat, pentru longevitate, sau s-o injur pentru ca m-a bagat in pamant. Pana una-alta, ii aduc plecaciuni pentru felul in care a stiut sa se impuna, amara fiind … Sigur nu i-a fost usor!

Good boys. Goodbyes.

Toate reactiile incep cu ‘nu se poate, nu e adevarat!’, continua cu ‘tu glumesti?’, au la mijloc un ‘cu ce pot sa ajut?’ si se termina in acelasi ‘nu se poate, nu e adevarat!’. ‘Ghici despre ce e vorba?’ nu isi are rostul.

Astfel ataca vestea unui adio obligatriu – aici, acum, asa! Aduna prietenii, unul cate unul, in centrul ghemului de om care s-a dezlanat; a cazut si s-a spart in praf si pulbere stelara, in cenusa de pasare Phoenix, in pamant care la pamant se intoarce.

Tortsa nedorita trece din mana in mana – ‘transmite mai departe, eu nu mai pot!’. Si totusi, continui. Trebuie sa continui, ca asa stii de cuviinta. De fiecare daca cand ii faci si pe altii sa inteleaga condamnarea asta la adio, retraiesti cu aceeasi intensitate mizeria propriei condamnari.

Totul se intampla mult prea repede, ca in acel joc din copilarie in care ‘cartoafa fierbinte’ se arunca de la unul la altul. Curios cum, desi nu vroiai sa te arzi, ramaneai in cerc, cu toate simturile conectate. Erai constient ca va veni momentul cand bila de foc te va lovi, dar ramaneai acolo, mereu surprins de cum te-ai putut trezi cu ea in brate.

Vrei sa opresti frenezia asta – si tipi, si dai in dreapta si in stanga, si iti repeti ca nu se poate, ca e lipsit de sens, ca e mult prea devreme, ca nu el … pentru ca nu l-ai vazut demult, pentru ca tu chiar planificai sa ii faci o vizita, pentru ca inca nu si-a luat licenta, la urma urmei, si i se vor descoperi ‘documentele secrete’, adica casetele alea ‘interzise minorilor’.

De ce ai transmis mai departe non-sensul pe care l-ai auzit de la celalt capat al firului? Daca nu o faceai, sigur nu era adevarat! Acum ai dubii …

Manat de ele, iti iei bilet la prima ora. Trebuie sa te convingi ca ajungi acolo primul, ca sa anihilezi dosarele secrete. Esti sigur te va certa pentru asta cand va veti vedea, dar nu conteaza, tu trebuie sa te asiguri.

Inainte de plecare, ii mai scrii un mesaj pe Facebook, asa cum faceai de fiecare data cand aveai sau nu aveai ceva de spus. Si ii mai dai si un poke (cu el ai schimbat cele mai multe poke-uri). Da, nu a mai intrat de o zi in retea. Cat de mult urasti incertitudinea asta!

Te petrec, dragul meu, dar nu sunt sigura ca revederea voastra va aduce mai multa limpezime in gandurile tale.

P.S. : Good boys go to Heaven. Bad boys go to Moldova. Si cum se face ca acest big boy merge in ambele directii deodata?

13267821_10205056406328158_4736209465256463877_n

Ostasii clatitelor

Eu lapte nu beau. Nici Sandel nu prea. Pisici nu avem. Totusi, saptamana asta, de pe raftul magazinului la noi in frigider a ajuns niste laptic.

Rostul celor 2 litri l-am aflat spre sfarsit de saptamana, mai exact dupa ziua de joi, zi speciala in care m-am eliberat de sub jugul examenului.

Se pare ca Sandel avea pofta de clatite. De cand suntem in Irlanda (iar azi implinim fix un an de cand suntem), acestea s-au copt de 2 ori in gospodaria noastra … Ca sa ajung la performanta de o tura de clatite la 4 luni, azi am incins tigaia si am crescut un teanc modest de sori rotunzi si subtiri.

Coptul clatitelor mi se asociaza cu diminetile copilaroase de sambata, cand ma trezeam nu pentru ca nu mai vroiam sa dorm, ci pentru ca aburii dulci nu imi mai dadeau pace sa lenevesc. In naiva incercare de a proteja teancul de clatite de la pieire prematura, mamica inchidea usile casei strans-strans. Totusi, mirosul tradator gasea cai necunoscute. Imi dadea alarma, cam o data la 2 saptamani. Ca un ostas fidel cauzei, inaintam zombata si foarte hotarata sa impiedic vraful de la a creste. Cu mare mandrie va pot spune ca niciodata nu l-am lasat sa mearga mai sus de 20. Daca se intampla sa ma ajute si varul meu (si se cam intampla), 10 era limita maxima.

12082186_10209357864082669_1998928468_oAcum, cand cel mai important pentru mine in procesul de coacere a clatitelor este sa le vad cat mai multe una peste alta, mi-e foarte greu sa inteleg calmul mamicai de fiecare data cand mai furam cate una. A incercat ea sa imi explice cum sta treaba cu bucuria de a ne vedea satui si bolfosi, dar ma depaseste.

Tot ea mi-a marturisit ca in familia bunelului, mucuta facea, in zi de sarbatoare, clatite dintr-o caldare de lapte. O caldare, adica vreo 20 de litri! Din pacate, nu exista inregistrari oficiale cu privire la lungimea teancului – si la ea, ca si la mamica, existau ostasi inrolati in armata de protectie a clatitelor. Cauza lor era clara si atat de nobila – ei luptau cu inversunare pentru salvarea clatitelor de la sufoacare prin stivuire.

Cumva pe neasteptate, am inteles ca nu mai sunt copil cand luptatorului din mine i s-a inmanat polonicul, fiind rugat sa se pozitioneze de partea cealalta a frontului. De atunci imi place sa gust din clatite doar dupa ce sunt sigura ca le-am facut lipeala la minim 20 dintre ele.

The greatest WordPress.com site in all the land!