Tag Archives: casa

Oftatul melcului pribeag

Definitia nebuniei? Mediocritate? Nesabuinta? Comoditate? Normalitate? Ce-o fi o fi, dar vreau, tare mai vreau:

– Sa pun cartile citite pe etajera, sa le las sa prinda praf. Sa aduc altele noi, fara a-mi face griji ca veni-va timpul cand va trebui sa le indes in cutii.

– Sa las cani si farfurii si cratite in dulapuri, pe aceleasi rafturi, fara a le schimba locul.

– Sa imi vad tablourile pe aceiasi pereti, intotdeauna. Si bibelourile pe aceleasi mese. Si lumanarile in aceleasi colturi.

– Sa ma trezesc de la lumina aceluaisi geam si geamatul aceluiasi pat. Sa imi beau cafeaua la aceeasi masa, sa ard pranzul pe acelasi aragaz.

– Sa stiu ce au de spus vecinii dupa numarul pasilor si greutatea lor. Sa ii salut scartaind din aceeasi podea.

De 12 ani incoace, imi tot duc casa dintr-un loc in altul. Tot mai incet si mai greu – ca un cal ce nu mai e bun de curse lungi; ca un melc intrat din greseala pe asfaltul dogorator.

Ma privesc in oglinda si vad, printre riduri, sute de pereti vechi in care am locuit, citadele intregi care m-au construit. As vrea sa nu-mi mai fie dor de ele. As vrea sa raman.

Advertisements

Capsuni de primavara

… M-am trezit cu-‘n vis ciudat /Despre-o casa dintr-un sat /Care zace-n maracini /Plin mi-i vazul de-al lor spini.

La capatul visului si al puterilor, eram cu mamuca si tatuca. Adunam buruienile, care indraznisera sa creasca mai mari decat noi. Eu le smulgeam din radacini, nervos si apasat, tatuca dadea cu coasa in ele, in timp ce mamuca le secera. Cand am deschis ochii, mirosul de capsuni inca ma lovea in adancul plamanilor. Pe acei capsuni mari si aprinsi, cat un bob de soare intr-un apus insangerat, i-am gasit cuibariti la baza ierbii sterpe.  Acum, cand imi savurez cafeaua de dimineata de o maniera religios de monotona si lenesa, intr-un apartament aflat la 200km departare de casa verilor mele fara de griji, imi revine gustul lor, cel imposibil de dulce, cel vesnic zburdalnic.

Tin minte cum in vis i-am strigat pe toti, isterizata. Au aruncat sape, harlete, seceri, si s-au adunat in jurul meu. S-au aplecat sa vada minunatiile de cuiburi imbelsugate. I-am invitat sa serveasca din rodul neasteptat. Nu au mai apucat.

De acest martisor, m-am pomenit pe dealurile manoase ale copilariei mele. Acolo, in susul satului uitat de cei prea multi plecati, mamuca si tatuca nu m-au mai asteptat la poarta, conform bunului obicei; totusi, le-am simtit chemarea. Cainele nu mi-a latrat revenirea; totusi, i-am auzit schelalaitul inca de la 4 case departare. Vecinii nu m-au oprit sa ma intrebe cat o sa zabovesc pe la bunei; totusi, i-am surprins masurandu-ma din cap pana in picioare, sa vada cat am mai crescut, daca acum seman mai mult cu mamica, sau aduc mai tare a taticu.

Pe hudita, acelasi noroi. E negru si dens ca niciodata. Mi se lipeste ostentativ de bocanci. Imi ridic inspaimantata ochii de pe poteca gloduroasa pe care alergam candva descult si vad casa roasa de vreme. Era albastra si senina ca o dimineata de august. Este fada si rece ca brumarul. Trag de portita si raman cu o bucata de lemn putrezit in mana. Imi arunc ochii catre cutia postala, cea din care mamuca ne colecta dorurile, si o vad ruginita. Imi dau prea bine seama ca nu am putere sa inaintez. Vreau sa o fac pe postasul, sa imi arunc martisorul din piept direct in cutiuta si s-o iau la fuga catre masina.

1511632_10203566286056838_860787038_n

Nu ma tin picioarele. Nici inainte, nici inapoi. Buruienile au crescut mai inalte decat mine. Trebuie sa imi fac loc, sa dau tulpinile sterpe la dreapta si la stanga, avansand greoi, ca printr-o padure amazoniana. Copacii dulci de ciresi s-au uscat. S-au dus trunchiurile pe care urcam fulgerator. S-a dus ramul care imi legana trandaveala adolescentina. A plecat, in gura focului trosnitor, nucarul. L-au urmat atatia alti pomi rodnici.

Descui lacate si continui sa constat zadarnic. Moliile au impanzit covoarele pregatite cu atata migala pentru nuntile nepoatelor. Crapaturile serpuitoare au sugrumat peretii. Podeaua se surpa si trosneste vaitandu-se sub greutatea pasilor mei. Oglinzi, rochii, fotografii, furculite, butoaie, masini de cusut, candele, invitatii, felicitari, radiouri, sticle, cuptorase, caldari, lumanari, prosoape ma pandesc din toate unghiurile. Ma uit la ele contrariata – nu inteleg ale cui sunt si ce asteapta. Se uita la mine contrariate – nu inteleg a cui sunt si ce astept. M-ar tine la ele; le-as lua cu mine.

Incui lacate. Arunc o ultima privire peste ograda, inainte de a da buzna pe poarta. Sprijin bucata de scandura de celelalte lemne putrezite. Ma indrept catre masina, luand tot glodul de pe hudita cu mine. Si inteleg ca nu voi mai fi copil niciodata.