Inelele care m-au incercuit sunt doua. Nici unul de logodna, nici altul de casatorie. Prea largi cand mi-e frig, prea stramte cand mi-e cald. Mai niciodata ‘numa‘ bune‘. Termometru mai sigur decat ele nu exista!
Ambele de argint. Cand eram adolescenta, mamica incerca sa se tot impuna cu rafinamente din aur, si nu doar in materie de inele. Oricand treceam pe langa ‘Giuvaierul’ de la Botanica sau ‘Aureola’ din Centru, imi inocula, discret, importanta bijuteriilor din nobilul element. Cumva, cu timpul, a renuntat la idee. Nu stiu daca din cauza intetirii atacurilor asupra celor care aveau curajul sa il poarte, a vehementei mele sau a faptului ca a inteles ca niciodata nu voi fi o Doamna ‘ca la carte’. Se mai poate ca explicatia sa stea in tot mai rarele plimbari ale mele, cu ea la brat, prin Centre si Botanici. Sau, cine stie, sta ea cumine acum numai pentru ca asteapta momentul potrivit, cel in care va sari pe mine cu un lantisor si o cruciulita de aur.
Pana incep sa sclipesc in perle, diamante si alte nobleturi, continui sa ma invart in infinitul celor doua inele. Atat de diferite, atat de dragi mie.
De unul ma tin ca de-o naluca. Demult trebuia sa sfarseasca in urna de gunoi, aruncat intr-un camp de pelin, distrus cu ciocanul, inecat in mare, ingropat in pamant – orice i-ar fi sters umbra pe care o lasa asupra mea. In schimb, l-am cocotat pe degetul mijlociu al mainii stangi. Am alergat cu el la ‘doctor’ cand i s-a dezlipit pietricica azurie. L-am indragit si dupa transplantul grosolan pe care l-a suferit – ce daca piatra nu mai este de nicio culoare? Ce daca cel care mi-a subjugat inelarul demult e-n libertate?
De altul ma agat ca de fusta mamei. L-am cocotat pe degetul mijlociu al mainii drepte si continui sa ii erodez rubinul copt in voie in misterele tacute ale pamantului. Il am de la ea. De fapt, de la sora-mea, care l-a imprumutat de la mama. Ba nu, de la nepoata-mea care ‘l-a luat un picut’ de la maica-sa. E plin si cald ca o rodie rascoapta, ca o paine dospita in voie. E o ‘buna dimineata’ si un ‘ce mai faci’ de la falangele-pereche.
In ultimele saptamani, imi privesc mai atent inelele … Ma sperie incapacitatea de a-mi incepe ziua fara ele. Au fost dimineti in care am iesit in lume uitandu-le. Marturisesc, m-am simtit dezgolita urat, apasata de o nuditate bruta si vinovata. Ma uit la ele si vreau sa cred ca vor lasa loc pentru altele. It is quite the time! 🙂
olaritafaralut 