Tag Archives: irlanda

Marrakesh-malaies

Revenita din vacanta, numar alunelele noi cu care m-am ales. Mi se par prea multe, la fel ca si zilele care trebuie sa se scurga pana la urmatoarea aventura.

Incerc sa imi explic de ce au aplaudat irlandezii la aterizare. Am mai zburat cu ei si nu am sesizat nici macar cele mai mici porniri de jubilare. ‘Trebuie sa fie din cauza celor 16°C anuntate de pilot’, imi zic, si continui sa analizez, rand pe rand, pielea innegrita expres, frunzele care se vantura prin fata casei, florile mari, galbene si suculente, care au inforit atat de hotarat acum, la sfarsit de august.

16°C – cand vii de la altele 16, te lasa rece; cand ai lasat 30 in urma, te intristeaza. Totusi, cand ai evadat din aerul incins la 43°C al Marrakeshului, sunt o binecuvantare. Asa ca nu-i acuz pentru excesul de consideratie manifestat fata de pilot. Din contra, a fost cred ca prima oara cand m-as fi alaturat acestei bucurii colective. Alaturi de oamenii sleiti si arsi, as fi batut din palme poate cel mai zgomotos. Nu m-a lasat puternica tristete la gandul ca de poimaine, la lucru – deadline-uri, sedinte, rapoarte, camasi calcate, autobuze ratate. Eu, care 11 zile m-am hranit cu … orice numai asta nu.

Cand am pornit in aceasta vacanta, stiam ca va fi altfel. Prima oara sandalele mele europene aveau sa fie roase pe continent african. Asa ca mi-am pregatit carnetelul si 2 pixuri. Carnetelul a ajuns gol la Dublin, pixurile – pline si topite. Un haos in capul meu, un suflet care da peste margini, o burta mare, o piele arsa in straturi de culori, doua valize de haine murdare, un portmoneu usor, un card ros si un glas care ma cheama inapoi.

Aterizarea la aeroportul din Marrakesh s-a produs cam pe la 8 seara, exact cand soarele aluneca in apus. Pentru ca Marocul e mai aproape de Ecuator, nu prea ai cand sa contempli cum portocala asta incinsa isi scurge zeama – hop si nu-i! Avionul de irlandezi si-a dat jos esarfele, paltoanele, hanoracele netrebuincioase, a schimbat opinii multe despre caldura in care avea sa se scalde si a inceput sa completeze fisele de imigrare. Stampile, transpiratie, curiozitate, asteptare.

Mata din parcarea aeroportului

Du in cautare de taxi (nu se arunca pe primul; stie ca trebuie sa negocieze, desi inca habar n-are cum). M-am asezat pe bordura, fericita si lipicioasa. Mi se alatura o mata. Nu vrea nimic material de la mine. E satula, cam ca toate pisicile din Maroc. Se unduieste gratios sub palma mea. E plina de praf, ca tot ce misca si sta in jurul nostru. Taxi gasit. S-o iau cu mine? Sa nu mai plec? Chin, jale si remuscari la despartire.

Drumul catre Riad

Taxiurile oficiale din Marrakesh sunt niste Loganuri maro (in aceeasi tonalitate cu 99% din cladirile orasului). Miros a combustibil si praf, dar sunt curate. Au contoarele amplasate tare jos, ca sa nu le vada nimeni. Pretul se negociaza de la bun inceput, soferul nu atinge contorul si toata lumea-i fericita. Strada lunga care duce de la aeroport catre Medina e impanzita cu motociclete. Mai toate au pasageri in spate – fara casti de protectie, dar cu multe torbe pe ei. Lumea vorbeste in trafic, se saluta, da mana, gesticuleaza fara constrangeri. Am avut impresia ca toti se stiau intre ei. Numai eu, un intrus cu geamul inchis si borboane sarate pe frunte.

Ia Riadul de unde nu-i

Taximetristul ne-a lasat la capat de strada pentru ca drumurile Medinei sunt prea inguste si nu mai poate avansa. Nu ne-am asteptat, dar soferul ne explica unde si cum. Avem si o harta de acasa, vrem sa credem ca suntem bine. Inca de la coborarea bagajelor, pe noi sare un tinerel zvelt si istet – stie el unde, stie el cum. ‘Mon ami, pas des problemes’ (aveam sa mai aud asta de zeci de ori pe parcursul sederii), incearca sa ne convinga ca el asa, doar din ospitalitate ne va conduce la Riad. Noi refuzam amabil, apoi mai apasat, cum am citit in ghiduri ca trebuie sa faci. Incepem sa mergem in nicaieri, el se tine scai din urma noastra. Totul in jur e un labirint animat si indescifrabil. Il ignoram mai mult din orgoliu, ca doar nu putem sa ne lasam trasi pe sfoara chiar din prima. El merge din urma noastra vreo 5 minute, dupa care renunta.

Rasuflam usurati, acum ne putem concentra pe gasirea adresei. Nicio strada marcata. Din cand in cand, porti impunatoare cu denumiri de Riaduri – multe de toate, dar niciunul al nostru. Frica pune stapanire pe mine, toti in jur incep sa mi se para suspecti – baietei care bat mingea, adolescenti care impart zone de influenta, fetite trimise repejor dupa paine, femei iesite in pragul casei sa mai schimbe o vorba, barbati care inca mai lucreaza, la ora asta (ca sa compenseze pentru pauzele lungi din timpul zilei, cand e infernal de cald pentru a face ceva). Ne-am asumat realitatea si am acceptat ajutorul unui ‘ghid local’ care arata si vorbeste fix ca cel pe care l-am refuzat cu vreo 20 de minute in urma. Pe drum, incercari de a semna noi afaceri – ‘hai poate un hashish la €10’ … Cand Du i-a inmanat dolarul bine-meritat, ne-a zis foarte ofensat ca in Morocco n-ai ce face cu un dolar. Ceva de genul ‘shi-ts bats joc de munca mea!’. A doua zi am aflat ca in Morocco poti sa bei o cafea tare buna cu un dolar. Sau sa te umfli cu un kil de poama.

Intre peretii de piatra

La Riad suntem intampinati cu cele mai mari onoruri. Totul e in contrast cu ce am vazut pana acum – baiatul de la receptie, cald si manierat, linistea suspecta, peretii drepti si racorosi. Absorbita de opulenta designului interior, ma las pe canapea si urmaresc cum Du rezolva detaliile tehnice ale sederii noastre. Iar formulare … O, ceai de menta. Primul! La fel de bun ca toate celelalte pe care avea sa le servim in diferitele colturi ale tarii. Wow, un portocal in mijlocul lobby-ului! Si unde-i tavanul? In schimbul lui, doar cerul.

Incerc sa adorm in chinuitoarea imposibilitate de a conecta cele doua realitati. In timp ce aia de afara forfoteste in mine, asta dinauntru ma impinge in ungherul vinovatiei. Era noaptea in care aveam sa inteleg ca statutul privilegiat de turist vine cu insomnii si remuscari.

Pe strazile incinse

August nu e cea mai potrivita luna pentru a te afla in Marrakesh, chiar daca setea ta de caldura bate nervos din picioare in ritmuri de dans irlandez. Temperaturile insuportabile fac fie imposibila desfasurarea multor activitati, fie chinuitoare. Am luat orasul la pas toropit. I-am mirosit maruntaiele si l-am vazut gol-golut, dupa care ni s-a aratat in haine de gala, ras si parfumat.

 

Pachete, colete, kotlete … Torbe, branzeturi, muraturi, caraturi … Dulceturi, fineturi!

Ca multi alti studenti care au plecat de acasa sa cucereasca culmi academice prin tari straine, am avut o relatie amoroasa intensa cu genericul pachet de la mama … Daca bursa stravezie de 50 dolari (parca) nu prea era in stare sa linisteasca chioraitul din stomac, subventia asta de nadejde iti calma si cele mai nearticulate pofte.

Asa cum, in timpul anului scolar, Maria Mea nu prea punea osul la munci generatoare de kapika, pe de o parte, si nici nu accepta bani de la parinti, pachetele erau un supliment foarte binevenit la mueslile nefierte servite cu iaurt “Napolact” si un pic de miere la mic dejun, pranz si cina. Asta la inceput de cale … pe urma au urmat 2 veri in SUA care m-au imbogatit in asa hal incat incat … va dati seama ca totul s-a schimbat intre noi.

Deci, relatia dintre mine si el a fost una destul de previzibila, permisa fie-mi lipsa de recunostinta. Nu m-am gandit vreodata ca de la luna de miere si stabilitatea incantatoare de care am avut parte, o sa ajung sa imi cersesc divortul …

Si totusi, s-a intamplat, ca multe altele care se intampla cu timpul, pe neasteptate. Curios cum lucrurile care m-au facut sa il venerez, au fost exact cele pentru care l-am renegat, intr-un final.

Ca o adevarata fosta partenera, i-as avea multe de reprosat. O sa fiu draguta si o sa ma rezum doar la 3 vicii; cele mai reprezentative, cred eu … si dureroase pana in coloana vertebrala:

• Mare si labartat, greu de manipulat; atat de greu incat putine au fost ocaziile in care m-am descurcat singura cu el
• Vulnerabil, foarte dependent, niciodata singur! Nu stiu cum facea ca mereu era insotit de pungulite mai micute ca volum, dar la fel de grele
• Eterogen, instabil, mofturos, necesitand ingrijiri speciale – la rece, la intuneric, pe foc cat mai repede, etc.

d3fc4085734c59bb9c370b4dfadfada1Pare idilic, si daca stai sa analizezi dintr-o parte, te-ai putea gandi ‘ce nu i-a convenit femeii asteia?!’, dar sincera sa fiu, la un moment dat, placerea de a ma bucura de el o saptamana-doua nu a mai fost in stare sa compenseze supliciul fizic si psihologic la care ma supunea.

Asa, incet-incet am cautat metode de a ma indeparta … Desigur, cea mai eficienta a fost mutatul din Romania in Irlanda, unde unui pachet nu ii mai sunt suficiente 12 ore ca sa ajunga (abia de se descurca in 100 de ore, sincera sa fiu). Nu zic ca asta a rezolvat 100% problema … Drept dovata, va marturisesc ca sunt la Dublin de 1 an si 3 luni, timp in care ne-am vazut deja de 4 ori.

Nu stiu de ce ultima interactiune tare m-a mai provocat sa imi analizez sentimentele delicate pe care le am fata de fenomenul pachetului, in incercarea de a trage o linie intre noi. Trecand de la lamentarile lirice la o descriere mai practica a situatiei, trebuie sa va spun ca am cam fost singura vreo 10 zile, jumatatea plecata. Si aveam de primit ‘un pachetel’, asa ca m-am dus eu, curajoasa si infocata, la magazinul ‘Moldova’ sa-l ‘ridic’. 15 minute distanta de mers pe jos, zic iau geanta pe roti, trantesc totul acolo, si da-i bataie, numai bine in loc de alergatul de seara … Hmmm, trantit totul acolo a mai mers cum a mai mers, dar iata datul bataii … 27 de kile, dragii mei, 27 de kile de chin si placere anticipata. Si cum trageam eu asa, cu borboanele de sudoare alunecandu-mi zelos pe frunte, cu ochelarii curgandu-mi de pe nas tot mai in jos, cu mainile amortite si picioarele impleticite, zic ‘gata Domnule, pana aici a mers ostasul!’ Zic nu mai fac nicio concesie, aici s-a terminat relatia noastra de love-hate. Nu se mai discuta!

IMAG0197Si hotarata, am deschis eu usa casei; dupa care fermoarul gentii. A urmat ruptul scotch-ului, a pungulitelor si a ziarelor … Pe urma nu prea mai tin minte. Stiu ca m-a invaluit un miros proaspat de dulceata din petale de trandafir. Se inghesuia la nasul meu impreuna cu izul acela irepetabil de branza sarata. Am mers zombata la dulap, am luat un cutit si o lingurita – tot de ce aveam nevoie ca sa incep combinarea pripita a unor alimente absolut incompatibile. Curios cum ochelarii s-au rearanjat frumos la locul lor cand mi-am aruncat capul pe spate, in extazul produs de minunile care imi curgeau pe gat cu nemiluita.

De la sine inteles ca la locul lor au ramas ochelarii mei si pe parcursul urmatoarelor zile. De la sine inteles ca tot timpul o sa existe ceva de peste mari si tari, care sa ii tina pe nas. Si inca mai de la sine inteles ca timpul trecut folosit pentru a descrie relatia mea cu pachetul este total inoportun. Ar fi onorabil sa recunosc, la urma urmei, ca am pierdut lupta si daca nu ne recasatorim, o sa traim in concubinaj inca mult si bine.

Ostasii clatitelor

Eu lapte nu beau. Nici Sandel nu prea. Pisici nu avem. Totusi, saptamana asta, de pe raftul magazinului la noi in frigider a ajuns niste laptic.

Rostul celor 2 litri l-am aflat spre sfarsit de saptamana, mai exact dupa ziua de joi, zi speciala in care m-am eliberat de sub jugul examenului.

Se pare ca Sandel avea pofta de clatite. De cand suntem in Irlanda (iar azi implinim fix un an de cand suntem), acestea s-au copt de 2 ori in gospodaria noastra … Ca sa ajung la performanta de o tura de clatite la 4 luni, azi am incins tigaia si am crescut un teanc modest de sori rotunzi si subtiri.

Coptul clatitelor mi se asociaza cu diminetile copilaroase de sambata, cand ma trezeam nu pentru ca nu mai vroiam sa dorm, ci pentru ca aburii dulci nu imi mai dadeau pace sa lenevesc. In naiva incercare de a proteja teancul de clatite de la pieire prematura, mamica inchidea usile casei strans-strans. Totusi, mirosul tradator gasea cai necunoscute. Imi dadea alarma, cam o data la 2 saptamani. Ca un ostas fidel cauzei, inaintam zombata si foarte hotarata sa impiedic vraful de la a creste. Cu mare mandrie va pot spune ca niciodata nu l-am lasat sa mearga mai sus de 20. Daca se intampla sa ma ajute si varul meu (si se cam intampla), 10 era limita maxima.

12082186_10209357864082669_1998928468_oAcum, cand cel mai important pentru mine in procesul de coacere a clatitelor este sa le vad cat mai multe una peste alta, mi-e foarte greu sa inteleg calmul mamicai de fiecare data cand mai furam cate una. A incercat ea sa imi explice cum sta treaba cu bucuria de a ne vedea satui si bolfosi, dar ma depaseste.

Tot ea mi-a marturisit ca in familia bunelului, mucuta facea, in zi de sarbatoare, clatite dintr-o caldare de lapte. O caldare, adica vreo 20 de litri! Din pacate, nu exista inregistrari oficiale cu privire la lungimea teancului – si la ea, ca si la mamica, existau ostasi inrolati in armata de protectie a clatitelor. Cauza lor era clara si atat de nobila – ei luptau cu inversunare pentru salvarea clatitelor de la sufoacare prin stivuire.

Cumva pe neasteptate, am inteles ca nu mai sunt copil cand luptatorului din mine i s-a inmanat polonicul, fiind rugat sa se pozitioneze de partea cealalta a frontului. De atunci imi place sa gust din clatite doar dupa ce sunt sigura ca le-am facut lipeala la minim 20 dintre ele.