Tag Archives: Medina

Marrakesh-malaies

Revenita din vacanta, numar alunelele noi cu care m-am ales. Mi se par prea multe, la fel ca si zilele care trebuie sa se scurga pana la urmatoarea aventura.

Incerc sa imi explic de ce au aplaudat irlandezii la aterizare. Am mai zburat cu ei si nu am sesizat nici macar cele mai mici porniri de jubilare. ‘Trebuie sa fie din cauza celor 16°C anuntate de pilot’, imi zic, si continui sa analizez, rand pe rand, pielea innegrita expres, frunzele care se vantura prin fata casei, florile mari, galbene si suculente, care au inforit atat de hotarat acum, la sfarsit de august.

16°C – cand vii de la altele 16, te lasa rece; cand ai lasat 30 in urma, te intristeaza. Totusi, cand ai evadat din aerul incins la 43°C al Marrakeshului, sunt o binecuvantare. Asa ca nu-i acuz pentru excesul de consideratie manifestat fata de pilot. Din contra, a fost cred ca prima oara cand m-as fi alaturat acestei bucurii colective. Alaturi de oamenii sleiti si arsi, as fi batut din palme poate cel mai zgomotos. Nu m-a lasat puternica tristete la gandul ca de poimaine, la lucru – deadline-uri, sedinte, rapoarte, camasi calcate, autobuze ratate. Eu, care 11 zile m-am hranit cu … orice numai asta nu.

Cand am pornit in aceasta vacanta, stiam ca va fi altfel. Prima oara sandalele mele europene aveau sa fie roase pe continent african. Asa ca mi-am pregatit carnetelul si 2 pixuri. Carnetelul a ajuns gol la Dublin, pixurile – pline si topite. Un haos in capul meu, un suflet care da peste margini, o burta mare, o piele arsa in straturi de culori, doua valize de haine murdare, un portmoneu usor, un card ros si un glas care ma cheama inapoi.

Aterizarea la aeroportul din Marrakesh s-a produs cam pe la 8 seara, exact cand soarele aluneca in apus. Pentru ca Marocul e mai aproape de Ecuator, nu prea ai cand sa contempli cum portocala asta incinsa isi scurge zeama – hop si nu-i! Avionul de irlandezi si-a dat jos esarfele, paltoanele, hanoracele netrebuincioase, a schimbat opinii multe despre caldura in care avea sa se scalde si a inceput sa completeze fisele de imigrare. Stampile, transpiratie, curiozitate, asteptare.

Mata din parcarea aeroportului

Du in cautare de taxi (nu se arunca pe primul; stie ca trebuie sa negocieze, desi inca habar n-are cum). M-am asezat pe bordura, fericita si lipicioasa. Mi se alatura o mata. Nu vrea nimic material de la mine. E satula, cam ca toate pisicile din Maroc. Se unduieste gratios sub palma mea. E plina de praf, ca tot ce misca si sta in jurul nostru. Taxi gasit. S-o iau cu mine? Sa nu mai plec? Chin, jale si remuscari la despartire.

Drumul catre Riad

Taxiurile oficiale din Marrakesh sunt niste Loganuri maro (in aceeasi tonalitate cu 99% din cladirile orasului). Miros a combustibil si praf, dar sunt curate. Au contoarele amplasate tare jos, ca sa nu le vada nimeni. Pretul se negociaza de la bun inceput, soferul nu atinge contorul si toata lumea-i fericita. Strada lunga care duce de la aeroport catre Medina e impanzita cu motociclete. Mai toate au pasageri in spate – fara casti de protectie, dar cu multe torbe pe ei. Lumea vorbeste in trafic, se saluta, da mana, gesticuleaza fara constrangeri. Am avut impresia ca toti se stiau intre ei. Numai eu, un intrus cu geamul inchis si borboane sarate pe frunte.

Ia Riadul de unde nu-i

Taximetristul ne-a lasat la capat de strada pentru ca drumurile Medinei sunt prea inguste si nu mai poate avansa. Nu ne-am asteptat, dar soferul ne explica unde si cum. Avem si o harta de acasa, vrem sa credem ca suntem bine. Inca de la coborarea bagajelor, pe noi sare un tinerel zvelt si istet – stie el unde, stie el cum. ‘Mon ami, pas des problemes’ (aveam sa mai aud asta de zeci de ori pe parcursul sederii), incearca sa ne convinga ca el asa, doar din ospitalitate ne va conduce la Riad. Noi refuzam amabil, apoi mai apasat, cum am citit in ghiduri ca trebuie sa faci. Incepem sa mergem in nicaieri, el se tine scai din urma noastra. Totul in jur e un labirint animat si indescifrabil. Il ignoram mai mult din orgoliu, ca doar nu putem sa ne lasam trasi pe sfoara chiar din prima. El merge din urma noastra vreo 5 minute, dupa care renunta.

Rasuflam usurati, acum ne putem concentra pe gasirea adresei. Nicio strada marcata. Din cand in cand, porti impunatoare cu denumiri de Riaduri – multe de toate, dar niciunul al nostru. Frica pune stapanire pe mine, toti in jur incep sa mi se para suspecti – baietei care bat mingea, adolescenti care impart zone de influenta, fetite trimise repejor dupa paine, femei iesite in pragul casei sa mai schimbe o vorba, barbati care inca mai lucreaza, la ora asta (ca sa compenseze pentru pauzele lungi din timpul zilei, cand e infernal de cald pentru a face ceva). Ne-am asumat realitatea si am acceptat ajutorul unui ‘ghid local’ care arata si vorbeste fix ca cel pe care l-am refuzat cu vreo 20 de minute in urma. Pe drum, incercari de a semna noi afaceri – ‘hai poate un hashish la €10’ … Cand Du i-a inmanat dolarul bine-meritat, ne-a zis foarte ofensat ca in Morocco n-ai ce face cu un dolar. Ceva de genul ‘shi-ts bats joc de munca mea!’. A doua zi am aflat ca in Morocco poti sa bei o cafea tare buna cu un dolar. Sau sa te umfli cu un kil de poama.

Intre peretii de piatra

La Riad suntem intampinati cu cele mai mari onoruri. Totul e in contrast cu ce am vazut pana acum – baiatul de la receptie, cald si manierat, linistea suspecta, peretii drepti si racorosi. Absorbita de opulenta designului interior, ma las pe canapea si urmaresc cum Du rezolva detaliile tehnice ale sederii noastre. Iar formulare … O, ceai de menta. Primul! La fel de bun ca toate celelalte pe care avea sa le servim in diferitele colturi ale tarii. Wow, un portocal in mijlocul lobby-ului! Si unde-i tavanul? In schimbul lui, doar cerul.

Incerc sa adorm in chinuitoarea imposibilitate de a conecta cele doua realitati. In timp ce aia de afara forfoteste in mine, asta dinauntru ma impinge in ungherul vinovatiei. Era noaptea in care aveam sa inteleg ca statutul privilegiat de turist vine cu insomnii si remuscari.

Pe strazile incinse

August nu e cea mai potrivita luna pentru a te afla in Marrakesh, chiar daca setea ta de caldura bate nervos din picioare in ritmuri de dans irlandez. Temperaturile insuportabile fac fie imposibila desfasurarea multor activitati, fie chinuitoare. Am luat orasul la pas toropit. I-am mirosit maruntaiele si l-am vazut gol-golut, dupa care ni s-a aratat in haine de gala, ras si parfumat.