Marrakesh-malaies

Revenita din vacanta, numar alunelele noi cu care m-am ales. Mi se par prea multe, la fel ca si zilele care trebuie sa se scurga pana la urmatoarea aventura.

Incerc sa imi explic de ce au aplaudat irlandezii la aterizare. Am mai zburat cu ei si nu am sesizat nici macar cele mai mici porniri de jubilare. ‘Trebuie sa fie din cauza celor 16°C anuntate de pilot’, imi zic, si continui sa analizez, rand pe rand, pielea innegrita expres, frunzele care se vantura prin fata casei, florile mari, galbene si suculente, care au inforit atat de hotarat acum, la sfarsit de august.

16°C – cand vii de la altele 16, te lasa rece; cand ai lasat 30 in urma, te intristeaza. Totusi, cand ai evadat din aerul incins la 43°C al Marrakeshului, sunt o binecuvantare. Asa ca nu-i acuz pentru excesul de consideratie manifestat fata de pilot. Din contra, a fost cred ca prima oara cand m-as fi alaturat acestei bucurii colective. Alaturi de oamenii sleiti si arsi, as fi batut din palme poate cel mai zgomotos. Nu m-a lasat puternica tristete la gandul ca de poimaine, la lucru – deadline-uri, sedinte, rapoarte, camasi calcate, autobuze ratate. Eu, care 11 zile m-am hranit cu … orice numai asta nu.

Cand am pornit in aceasta vacanta, stiam ca va fi altfel. Prima oara sandalele mele europene aveau sa fie roase pe continent african. Asa ca mi-am pregatit carnetelul si 2 pixuri. Carnetelul a ajuns gol la Dublin, pixurile – pline si topite. Un haos in capul meu, un suflet care da peste margini, o burta mare, o piele arsa in straturi de culori, doua valize de haine murdare, un portmoneu usor, un card ros si un glas care ma cheama inapoi.

Aterizarea la aeroportul din Marrakesh s-a produs cam pe la 8 seara, exact cand soarele aluneca in apus. Pentru ca Marocul e mai aproape de Ecuator, nu prea ai cand sa contempli cum portocala asta incinsa isi scurge zeama – hop si nu-i! Avionul de irlandezi si-a dat jos esarfele, paltoanele, hanoracele netrebuincioase, a schimbat opinii multe despre caldura in care avea sa se scalde si a inceput sa completeze fisele de imigrare. Stampile, transpiratie, curiozitate, asteptare.

Mata din parcarea aeroportului

Du in cautare de taxi (nu se arunca pe primul; stie ca trebuie sa negocieze, desi inca habar n-are cum). M-am asezat pe bordura, fericita si lipicioasa. Mi se alatura o mata. Nu vrea nimic material de la mine. E satula, cam ca toate pisicile din Maroc. Se unduieste gratios sub palma mea. E plina de praf, ca tot ce misca si sta in jurul nostru. Taxi gasit. S-o iau cu mine? Sa nu mai plec? Chin, jale si remuscari la despartire.

Drumul catre Riad

Taxiurile oficiale din Marrakesh sunt niste Loganuri maro (in aceeasi tonalitate cu 99% din cladirile orasului). Miros a combustibil si praf, dar sunt curate. Au contoarele amplasate tare jos, ca sa nu le vada nimeni. Pretul se negociaza de la bun inceput, soferul nu atinge contorul si toata lumea-i fericita. Strada lunga care duce de la aeroport catre Medina e impanzita cu motociclete. Mai toate au pasageri in spate – fara casti de protectie, dar cu multe torbe pe ei. Lumea vorbeste in trafic, se saluta, da mana, gesticuleaza fara constrangeri. Am avut impresia ca toti se stiau intre ei. Numai eu, un intrus cu geamul inchis si borboane sarate pe frunte.

Ia Riadul de unde nu-i

Taximetristul ne-a lasat la capat de strada pentru ca drumurile Medinei sunt prea inguste si nu mai poate avansa. Nu ne-am asteptat, dar soferul ne explica unde si cum. Avem si o harta de acasa, vrem sa credem ca suntem bine. Inca de la coborarea bagajelor, pe noi sare un tinerel zvelt si istet – stie el unde, stie el cum. ‘Mon ami, pas des problemes’ (aveam sa mai aud asta de zeci de ori pe parcursul sederii), incearca sa ne convinga ca el asa, doar din ospitalitate ne va conduce la Riad. Noi refuzam amabil, apoi mai apasat, cum am citit in ghiduri ca trebuie sa faci. Incepem sa mergem in nicaieri, el se tine scai din urma noastra. Totul in jur e un labirint animat si indescifrabil. Il ignoram mai mult din orgoliu, ca doar nu putem sa ne lasam trasi pe sfoara chiar din prima. El merge din urma noastra vreo 5 minute, dupa care renunta.

Rasuflam usurati, acum ne putem concentra pe gasirea adresei. Nicio strada marcata. Din cand in cand, porti impunatoare cu denumiri de Riaduri – multe de toate, dar niciunul al nostru. Frica pune stapanire pe mine, toti in jur incep sa mi se para suspecti – baietei care bat mingea, adolescenti care impart zone de influenta, fetite trimise repejor dupa paine, femei iesite in pragul casei sa mai schimbe o vorba, barbati care inca mai lucreaza, la ora asta (ca sa compenseze pentru pauzele lungi din timpul zilei, cand e infernal de cald pentru a face ceva). Ne-am asumat realitatea si am acceptat ajutorul unui ‘ghid local’ care arata si vorbeste fix ca cel pe care l-am refuzat cu vreo 20 de minute in urma. Pe drum, incercari de a semna noi afaceri – ‘hai poate un hashish la €10’ … Cand Du i-a inmanat dolarul bine-meritat, ne-a zis foarte ofensat ca in Morocco n-ai ce face cu un dolar. Ceva de genul ‘shi-ts bats joc de munca mea!’. A doua zi am aflat ca in Morocco poti sa bei o cafea tare buna cu un dolar. Sau sa te umfli cu un kil de poama.

Intre peretii de piatra

La Riad suntem intampinati cu cele mai mari onoruri. Totul e in contrast cu ce am vazut pana acum – baiatul de la receptie, cald si manierat, linistea suspecta, peretii drepti si racorosi. Absorbita de opulenta designului interior, ma las pe canapea si urmaresc cum Du rezolva detaliile tehnice ale sederii noastre. Iar formulare … O, ceai de menta. Primul! La fel de bun ca toate celelalte pe care avea sa le servim in diferitele colturi ale tarii. Wow, un portocal in mijlocul lobby-ului! Si unde-i tavanul? In schimbul lui, doar cerul.

Incerc sa adorm in chinuitoarea imposibilitate de a conecta cele doua realitati. In timp ce aia de afara forfoteste in mine, asta dinauntru ma impinge in ungherul vinovatiei. Era noaptea in care aveam sa inteleg ca statutul privilegiat de turist vine cu insomnii si remuscari.

Pe strazile incinse

August nu e cea mai potrivita luna pentru a te afla in Marrakesh, chiar daca setea ta de caldura bate nervos din picioare in ritmuri de dans irlandez. Temperaturile insuportabile fac fie imposibila desfasurarea multor activitati, fie chinuitoare. Am luat orasul la pas toropit. I-am mirosit maruntaiele si l-am vazut gol-golut, dupa care ni s-a aratat in haine de gala, ras si parfumat.

 

Dimineata in pas de sah

In fiecare dimineata, acelasi drum. In fiecare dimineata, altfel. Siluete aplatizate de genti ce atarna greoi pe umerii adormiti, gene somnoroase clipocind constant pe obrajii palizi, toate intr-o goana nesabuita catre zorii unei noi zile.

Imi fac loc printre cosmarurile inca nescuturate din tamplele calde si visele pierdute printre tipete de alarme. Desi ma sprijin cu inversunare de cafeaua pe care mi-am injectat-o inainte de a iesi din vizuina, sunt una cu multimea asta somnoroasa care miroase a cearsafuri transpirate.

Intreaga fiinta imi sta sub jugul ceasului fixat cu 5 minute inainte; dar nu am nevoie de el pentru a intelege cu cat voi intarzia. Oamenii sunt cea mai buna unitate de masura, clepsidra curgatoare a vremii. Ii storc din priviri in timp ce trec pe langa mine ca niste piese de sah razlete.

In intampinare, Regina. Ma lasa in urma-i, si tot ce imi ramane de la ea este dara asta apasata de parfum dulce din care o sa imi croiesc un sal lung si alunecos. Il vad pe Rege pe partea cealalta de drum – e rece si trece ca un vifor pe langa Pioni. Privirea ii este ingropata vanitos in ceata orizontului. O sa vina si dimineata in care o sa-mi arunc salul lung si alunecos intr-acolo, ca pe o undita fara momeala. Pana atunci, continui sa ma lovesc de acelasi Turn. Nu pot trece de el ca sa ajung din urma Nebunii si sa le netezesc metehnele.

Ma uit la noi cum sangeram in graba cea mare. Suntem prea razleti, desi ne invalmasim absurd la semafoare. Cand se vor crapa de-a binelea zorii, vom mai fi in picioare?

Sfarsesc un an in frizerie

M-am dus eu ieri la frizerie. Pentru ca sfarsit de an, pentru ca ciudat pe suflet, pentru ca femeie, pentru ca vesnica zbuciumare, cautare.

Zic, ‘Faceti-ma blonda, o transformare radicala vreau. Trebuie!’
La care cele 2 coafeze din capul meu, ‘O, nu! Ce alegere neinspirata. O, nu! Va imbatraneste! Numai nu blonda …’

Zic, ‘Faceti-ma roscata, o transformare radicala vreau. Trebuie!’
La care cele 2 coafeze din capul meu, ‘O, nu! Ce alegere neinspirata. O, nu! Va spalaceste! Numai nu roscata …’

Zic, ‘Faceti-ma cumva, va rog! Platesc … ‘

Dupa mai bine de 3 ore prin salon – plimbata de pe o mana pe alta, trecuta prin foi de staniol, foarfece, samponuri si balsamuri – am iesit in plina strada, fix asa cum am intrat. Tanara si colorata

La multi ani si schimbari pline de sens va doresc, dragii mei.

Oftatul melcului pribeag

Definitia nebuniei? Mediocritate? Nesabuinta? Comoditate? Normalitate? Ce-o fi o fi, dar vreau, tare mai vreau:

– Sa pun cartile citite pe etajera, sa le las sa prinda praf. Sa aduc altele noi, fara a-mi face griji ca veni-va timpul cand va trebui sa le indes in cutii.

– Sa las cani si farfurii si cratite in dulapuri, pe aceleasi rafturi, fara a le schimba locul.

– Sa imi vad tablourile pe aceiasi pereti, intotdeauna. Si bibelourile pe aceleasi mese. Si lumanarile in aceleasi colturi.

– Sa ma trezesc de la lumina aceluaisi geam si geamatul aceluiasi pat. Sa imi beau cafeaua la aceeasi masa, sa ard pranzul pe acelasi aragaz.

– Sa stiu ce au de spus vecinii dupa numarul pasilor si greutatea lor. Sa ii salut scartaind din aceeasi podea.

De 12 ani incoace, imi tot duc casa dintr-un loc in altul. Tot mai incet si mai greu – ca un cal ce nu mai e bun de curse lungi; ca un melc intrat din greseala pe asfaltul dogorator.

Ma privesc in oglinda si vad, printre riduri, sute de pereti vechi in care am locuit, citadele intregi care m-au construit. As vrea sa nu-mi mai fie dor de ele. As vrea sa raman.

Imbratisari gratuite

Despre imbratisari cand ai cea mai mare nevoie de ele.

Eram in curtea casei. Nu stiu cum m-am tarat, dar am ajuns. In sfarsit week-end. La 10 metri de usa de la intrarea in bloc, o dubita stationand aiurea, cu farurile aprinse si geamurile larg deschise. Afara 5 grade. Ma apropii cu reticenta. Toc-toc-toc, cu gandul la caldura celor patru pereti. Cand colo, din masina tusti un caine cat mine. A facut vreo 3 rotocoale in jurul meu, purtandu-si coada serpuita cu mare fast. Mi s-a oprit in fata, flirtant ca un adolescent la prima intalnire, m-a sfredelit cu cei mai dulci si jucausi ochi cu putinta, a intins labutele pe paltonul meu nou, imaculat, si acolo le-a lasat. M-am trezit asa cu el, ce puteam sa fac? L-am mangaiat apasat, cu nesat, pana cand stapanul nu i-a strigat zambaret din umbra ‘Come here! Sorry!’. Am privit cum dispare in bezna, fix asa de subit precum a aparat, si i-am zis ‘No problem, I really thank you!’.

In secunda in care am intrat in apartament, m-am napustit asupra geamului. Nu mai erau.

Inca nu m-am spalat pe maini. Vreau sa pastrez aceasta imbratisare – pura, intensa, neconditionata.

Pana la noi imbratisari.

Peretii mei rotunzi si verzi

In adolescenta, tare imi mai placea sa ma uit la tot felul de NTV-uri si ORT-uri la emisiuni de genul ‘Kvartirnyi vopros’. Mi se pareau tare pozitive, amuzante, motivationale. Vroiam sa ajung si eu mare ca sa pot da cu rolikul pe pereti (scuze, nu stiu cum ii zice in romana) la fel de rapid si dezinvolt precum domnitele alea proaspete si zambarete, cu baticuri albe pe cap.

Am trecut din chirie in chirie, cu tot felul de culori fixate pe rolikuri imaginare. Nu a fost sa fie, nu a lipit mana mea niciun curcubeu adevarat pe nicaieri … Dar am ajuns aici, acum, sa dau de niste pereti care au tipat din start la mine – ‘Salveaza-ne, manjeste-ne cu ce vrei! Suntem mari si multi, poti face ce doresti cu noi’.

Pentru ca sunt o nechibzuita iubitoare de mov, am mers la magazin cu o dorinta nestavilita de a aduce cea mai mare caldare violeta acasa si a o turna pe toti peretii. Totusi, am iesit de acolo cu doua caldaruse verzui, rusinoase, modeste. Nu stiu, poate ca mi s-a inoculat aceasta culoare prin recenta lectura ‘Vara in care mama avea ochii verzi’; se pare ca nu pot gandi in alta nuanta la moment.

Dar, sarind peste terciul cromatic din capul meu, sa trec la subiect si sa imi oftez durerea. Ce capcana nerusinata ‘Kvartirnyi vopros’ cu fatucele lui cu tot! O minciuna gogonata cat roata de tractor este scena aia nelipsita, in care ele dau gratios cu rolikul in sus si in jos. La mine totul a fost chiar invers. Inteleg, ele or fi fiind specialiste in ale zugravitului, nu niste diletante ca mine, dar totusi … De ce nimeni nu mi le-a aratat vopsind colturile; sau trecerile delicate dintre pod si pereti? De ce ele nu urcau niciodata pe scaun sa ajunga pana sus? Cum vopseau ele in jurul intrerupatoarelor? Sau a caloriferelor?

Imi pun aceste intrebari existentiale si simt febra musculara crescand in corpul meu. Ma dor toate particelele – abdomen, maini, picioare, gat. Gurile rele vor zice ca nu am conditie fizica, de asta sunt in suferinta acum. Ei bine, neg acuzatia si trec mai departe. Subliniez ca am zugravit la soviste, din suflet. Si asa, vopsind vreo doua zile, mi-am raspuns la propriile intrebari. Desi borboanele de sudoare si vopseaua pleoscaind de pe rolik pe ochelari, obraji, par, haine, etc. asa marunt si constant ca o ploaie ciobaneasca, ar putea fi considerate sexy, ele trebuie ascunse de ochii lumii. Nu le pui pe sticla. Nu in ‘Kvartirnyi vopros’. Acolo totul e curat, imaculat, perfect. In lumea aia paralele e simplu si rapid. Ca altfel nu se vinde. Vopseaua. Eterul. Rolikul. Casa.

Ma uit satisfacuta la acesti patru pereti. Nu ma pot satura. Sprijin spatele de ei, imi plimb mana incolo-incoace. Le simt culoarea, racoarea, respiratia. Mi-am deconspirat mitul emisiunilor de renovare. O imagine ideala a murit, ca sa faca loc celei reale. Care e mult mai frumoasa si zemoasa. Pentru ca acum, pe langa faptul ca imi pot plimba degetele pe pereti, ii pot si imbratisa – au devenit rotunzi pentru mine, plini de lumina si sens.

Degeaba ești praf de stele – dramatic, însuflețit
Și porți vânt proaspăt în păr, fără fixativ
Dacă spinii din tălpi ți-au taiat calea
Lăsându-te fara direcție la răscruci de gânduri.

Foaia alba

Foaie alba deschisa in fata mea. As face bine sa scriu ceva. Gandurile stau cuibarite la cald si imi macina radacinile negre de par.

Apar alternative, activitati practice care trag de mine de fiecare data cand foaia sta cuminte si lata. As putea sa imi calc camasile pentru saptamana care vine, sau sa spal vasele murdare din chiuveta. Sa fac o baie si sa imi modelez sprancele imprastiate violent la dreapta si la stanga ca buruianul din gradina parasita a mamucai. La urma urmei, sa fac niste abdomene, in zelul catre perfectiunea efemera, dar atat de ravnita.

Multe “as”-uri si “sa”-uri. La fel de multe “of”-uri. Degetele aleg sa cada in afara tastaturii, de-a lungul corpului inert. Acolo e mult mai sigur. Tacut si sigur. Si nu se sangereaza in hiaturi, diftongi si triftongi. Nu se taie cu negru pe alb. Nu se scormoneste in tample ca in cenusa rugului de august, in cautarea miezului copt. De-a lungul corpului inert, degetele sunt cuminti, iar tamplele cresc, zvacnind in decibeli asurzitori.

Vorbe scumpe si tors lung

Dragul meu ratacit si dur, ca piatra de moara prin care apa nu a mai trecut demult. Scump ghem de om care se comprima la orice atingere, ca painea abia scoasa din cuptor din care vrei sa tai felii subtiri. Balon de sapun care se spage cand se rostogoleste pe spinarea unui fir de praf. E doar un fir. Subtire fir, om ratacit si dur. Iar tu vezi sageti si lame. Si iti scoti sulitele si te incretesti ca un arici care aburca un mar gasit in mijlocul unei povesti.

Te deschizi, tepos, ca un cutit militar. Si ascutisurile incep sa curga. Si tot ies lame la dreapta si la stanga, si tot dai pumni, din carapacea ta, in meduza de mine.

Declar ziua vorbelor scumpe deschisa. Nu vreau sa mai rostesc – doare, iar cuvintele ies greu, ca intr-a 3-a zi de anghina. Nu vreau sa vars margaritare pe obraji crapati – ustura. Nu vreau sa ma mai intreb ce, de ce, cum s-a ajuns din nou aici, dupa discutii interminabile cu 4 picioare in ligheanul cu apa rece, de izvor. Nu vreau sa caut raspuns la siruri ilogice de tipete inabusite, ridicari de umeri si ochi absenti de pisoi ratacit.

Ochi absenti de pisoi ratacit – revin la ei, pentru ca apa fierbinte de dus tarziu imi curge peste cele 10 degete, iar eu, in loc sa vad carne si puf de ciorapi adunat sub unghii, vad 10 ochi de pisoi ratacit care ma ridica, ma rastignesc pe fainata rece si rad sardonic de mine.

Sa vina ziua unu fara vorbe. Sa cada lin si crutator, ca prima zapada pe care toti au anticipat-o cu bucuria copilului care trage de sania din debara si grija adultului care aprinde focul in soba.

Suflu in ziua unu fara vorbe si ma incalzesc la gura ei. Trec prin ea ca pasarea cerului. Imi da seninul vazduhui si imi recapat ochii de pisica blanda. Si prrr-prrr si torc la gura zilei numarul 1, si vreau sa nu se mai termine. Pentru ca in ea imi recapat curajul, dorinta de a ma iubi, puterea de a trece pe langa pisoiul cu ochi rataciti, a-mi serpui coada in dreptul mustatilor ridicate prea nepasator – fara dorinta pisiceasca de a-i arata directia spre casa sau drumul cel mai scurt catre portul in care pestii izvorasc din barci subrede. Fara nicio intentie. Trec prin ziua 1 fara vorbe, fara poveri. Fara dureri resimtite in moalele capului si tarele sfarcurilor. Fara frica.

Te rog, nu imi vorbi pana nu gasesti cuvintele potrivite. Cele putine si blande – sa cada pe mine ca o ploaie ciobaneasca si sa ma incalzeasca in culori de curcubeu dublu.

Inelele

Inelele care m-au incercuit sunt doua. Nici unul de logodna, nici altul de casatorie. Prea largi cand mi-e frig, prea stramte cand mi-e cald. Mai niciodata ‘numa‘ bune‘. Termometru mai sigur decat ele nu exista!

Ambele de argint. Cand eram adolescenta, mamica incerca sa se tot impuna cu rafinamente din aur, si nu doar in materie de inele. Oricand treceam pe langa ‘Giuvaierul’ de la Botanica sau ‘Aureola’ din Centru, imi inocula, discret, importanta bijuteriilor din nobilul element. Cumva, cu timpul, a renuntat la idee. Nu stiu daca din cauza intetirii atacurilor asupra celor care aveau curajul sa il poarte, a vehementei mele sau a faptului ca a inteles ca niciodata nu voi fi o Doamna ‘ca la carte’. Se mai poate ca explicatia sa stea in tot mai rarele plimbari ale mele, cu ea la brat, prin Centre si Botanici. Sau, cine stie, sta ea cumine acum numai pentru ca asteapta momentul potrivit, cel in care va sari pe mine cu un lantisor si o cruciulita de aur.

Pana incep sa sclipesc in perle, diamante si alte nobleturi, continui sa ma invart in infinitul celor doua inele. Atat de diferite, atat de dragi mie.

De unul ma tin ca de-o naluca. Demult trebuia sa sfarseasca in urna de gunoi, aruncat intr-un camp de pelin, distrus cu ciocanul, inecat in mare, ingropat in pamant – orice i-ar fi sters umbra pe care o lasa asupra mea. In schimb, l-am cocotat pe degetul mijlociu al mainii stangi. Am alergat cu el la ‘doctor’ cand i s-a dezlipit pietricica azurie. L-am indragit si dupa transplantul grosolan pe care l-a suferit – ce daca piatra nu mai este de nicio culoare? Ce daca cel care mi-a subjugat inelarul demult e-n libertate?

De altul ma agat ca de fusta mamei. L-am cocotat pe degetul mijlociu al mainii drepte si continui sa ii erodez rubinul copt in voie in misterele tacute ale pamantului. Il am de la ea. De fapt, de la sora-mea, care l-a imprumutat de la mama. Ba nu, de la nepoata-mea care ‘l-a luat un picut’ de la maica-sa. E plin si cald ca o rodie rascoapta, ca o paine dospita in voie. E o ‘buna dimineata’ si un ‘ce mai faci’ de la falangele-pereche.

In ultimele saptamani, imi privesc mai atent inelele … Ma sperie incapacitatea de a-mi incepe ziua fara ele. Au fost dimineti in care am iesit in lume uitandu-le. Marturisesc, m-am simtit dezgolita urat, apasata de o nuditate bruta si vinovata. Ma uit la ele si vreau sa cred ca vor lasa loc pentru altele. It is quite the time! 🙂